„Primăvara e numai vestirea, scurtă ca un cântat de cocoș, a verii, a grâului secerat încă din iunie, a florilor din Cișmigiu și din parcul Carol, flori românești, fără moarte, care se cațără oriunde și rezistă la orice, la colbul sufocant și soarele torid. Ferestrele cu geamuri duble se deschid. După târgul Moșilor și parada militară de 10 mai, Bucureștiul apare în toată splendoarea. Plăcerea și verdeața sunt șarmul lui diabolic.” – București, de Paul Morand (editura Humanitas, 2015, traducere: Emanoil Marcu). Așa vedea, în 1935, diplomatul și scriitorul Paul Morand Bucureștii. Un amestec, plin de viață, de nou și vechi, neamuri și obiceiuri. Despre cum ne vedeau străinii în urmă cu o sută de ani și cum ne văd astăzi, am discutat cu istoricul Alina Pavelescu.

Cum era văzut Bucureștiul în trecut de către străini?

Alina Pavelescu: Există relatări superbe despre Bucureștiul secolelor XIX-XX, între care cea a lui Paul Morand este cea mai cunoscută, nu însă singura. În general, sunt câteva trăsături comune pe care le pun în evidență toate aceste relatări. Exotismul – amestecul original de Occident și Orient, care se vădește în aspectul orașului, dar, mai ales, în firea oamenilor și în obiceiurile societății. Eclectismul – rezultatul, în fond, al unui „destin istoric”. El se vede din arhitectura amestecată a orașului, din chipurile în care se face comerț (deopotrivă, după regulile occidentale și după cele ale bazarului levantin), din gastronomie (cu influențele turcești, slave, germane, frantuzești), din veșmintele bucureștenilor (multă vreme împărțiți între bătrânii cu giubea și junii cu lavaliera) și chiar din fizionomiile atat de diverse ale locuitorilor. Belșugul – oarecum surprinzator pentru noi, cei de azi, occidentalii călători prin București se declară adeseori uimiți de varietatea extraordinara a marfurilor, de restaurantele care servesc nenumarate feluri de mancare, de bogăția colorată a piețelor. În ochii lor, Bucureștiul era, s-ar putea zice, capitala răsfățată a unei țări bogate. În orice caz, un leitmotiv, aproape, al acestor relatări este că în România – și în special în București – nimeni nu murea de foame. Veselia oamenilor – iarăși un amănunt surprinzator, probabil, pentru noi, bucureștenii de azi (și, iarăși probabil, și pentru vizitatorii străini ai Bucureștiului de azi). Bucureșteanul – ne spune Morand la 1935, dar o spunea și Richard Kunisch cu aproape 100 de ani mai înainte – fie că era bogat sau sărac, român, evreu sau țigan, bancher sau căruțas, era un om cald, mereu pus pe glume, gata să râdă în hohote din orice, petrecăreț de cursă lungă și convins că nimic nu merită luat în tragic. Din păcate, între timp lucrurile par să se mai fi schimbat în București. În fine, o trăsătura mai puțin plăcută și care, tot din păcate, n-a evoluat ulterior spre bine era discrepanța stridentă dintre centru și periferie, dintre mahala și Șosea. Drumurile se pavau la Șosea, în vreme ce mahalaua rămânea îngropată în glod, clădirile luxoase înfloreau în centrul orașului, în vreme ce mahalaua era populată de case de chirpici, locuitorii „centrali” ai orașului aveau parte de comerț civilizat, servicii sanitare (chiar daca departe, chiar și ele, de o calitate comparabilă cu aceea a marilor orașe din vest), canalizare și apă curentă, în vreme ce la mahala se trăia, din acest punct de vedere, aproape la fel ca în oricare sat din România. Adică literalmente în mizerie.

Cum este văzut Bucureștiul în prezent? Există vreo diferență între cum îl văd bucureștenii și cum îl văd străinii?

Alina Pavelescu: Nu cred că azi ar mai putea spune cineva despre bucureștean că este un om vesel, zâmbitor și lipsit de griji. Viața tihnită ne-a fost înlocuită de stresul specific marilor orașe de secol XXI (viteza, atât de dragă lui Morand si românilor educați de la începutul secolului XX, se întoarce, acum, împotriva noastră), grădinile au fost înlocuite de asfalt și de blocuri, petrecerile cu lăutari s-au transformat, cel mult, în zgomote supărătoare care se revarsă în stradă din localurile publice sau de pe fereastra vreunui apartament, fără grija că i-ar putea deranja pe ceilalți. Și, cel mai important, multe monumente istorice ale Bucureștiului vechi nu mai există pentru că au fost demolate in anii ’80, de Ceaușescu ( din punctul ăsta de vedere, Bucureștiul e una dintre marile victime ale ceaușimului, cu adevarat „oraș-martir”). Casele cu curte și flori în gradină sunt acum înlocuite de blocuri cu aspect monoton, iar acest schimb, brutal și neavantajos pentru oraș, a însemnat, până la urmă, modificarea unui întreg mod de viață, a afectat simțul solidarității și a făcut să dispară aceea știință a traiului împreună la care bucureștenii păreau să fi fost atât de pricepuți înainte de al doilea razboi.

Cum ne văd străinii, asta probabil ar trebui să îi întrebați pe ei. Eu doar pot bănui că sunt ceva mai îngăduitori și mai binevoitori cu orașul nostru decât suntem noi înșine. Dar, mă rog, ei își permit, fiind în trecere pe aici, iar noi oricum, n-am fi prea plăcut impresionați dacă ne-ar critica alții mai mult decât o facem noi înșine.

Cum am putea schimba felul în care ne percep străinii?

Alina Pavelescu: Grea întrebare! Probabil, schimbându-ne, înainte de orice, chiar pe noi și regăsindu-ne cheful propriu de a trăi bine și de a ne simți bine în București. Și, evident, adunând cât mai temeinic gunoaiele de pe străzi, respectând civilitatea minimală a locuitului într-o mare comunitate urbană.

Cum putem implica străinii în procesul de candidatură pentru titulatura de București – Capitală Europeană a Culturii în anul 2021?

Alina Pavelescu: Cel mai simplu ar fi să îi ajutăm să descopere istoria, arta și viața culturală a Bucureștiului. Să le dăm ocazia de a se orienta mai bine pe străzile orașului, cu ajutorul unor indicatoare de stradă adecvate, de a înțelege istoria clădirilor pe lângă care trec, cu ajutorul unor explicații oferite vizibil și pertinent, într-o limba pe care o înteleg și ei.

Nu știu cum ar putea fi invitați direct, dar cred că, indirect, ar putea fi capacitați să ne ajute la efortul comun de a repune Bucureștiul pe harta culturală a marilor orașe europene prin efortul pe care, mai întâi și întâi, bucureștenii înșisi ar trebui să-l facă: efortul de a arăta, de a argumenta că Bucureștiul merită să fie pe o astfel de hartă. La urma urmei, nici n-ar trebui să fie așa de greu, pentru că Bucureștiul chiar merită. Totul e să găsim tonul just ca să ne convingem pe noi înșine, apoi să îi convingem și pe alții.